6 thoughts on “Schwartz

  1. Spufa

    Cel mai tare ma doare nu ca s-a dus, ci ca a suferit atata pe final – a murit piele si os, orb, schiop, si cu dureri de dinti 🙁

  2. cristina

    Si ce era de facut? Nu cred ca ai facut mai putin decat s-ar fi putut face. Dar chiar si asa, de acum nu mai sufera. Moartea e grea numai pentru cei ce raman in urma.

  3. cristina

    De fapt uite, tocmai pentru ca iti inteleg suferinta, o sa iti spun din experienta si gandurile mele in aceasta privinta. Nu-ti mai amintesti, dar iti spuneam ca pe Pintza, pisica mea de suflet, am mai “ajutat-o” sa o mai duca un an de zile dupa diagnosticarea cu letalul clostridium. A fost ca o lupta, am vrut sa fac totul pentru ea, am dus-o la multi medici, am tolerat toata neplacerea bolii ei (facea pe ea), am ingrijit-o cum am putut mai bine, am dus-o la perfuzii cand avea crize, am dus-o zilnic la injectii revolutionare o perioada, am cumparat instrument de administrat pastile pe gat, caci nu mai reuseam s-o fac sa le ia altfel. Am zis ca lupt pana in ultima clipa. La fel as face si pentru un om. Tu nu? Si atunci, de ce sa te doara ca nu l-ai eutanasiat mai devreme? Dimpotriva, as zice ca l-ai tratat ca pe o persoana. Pe un om l-ai trimite la injectia letala daca ai sti ca nu mai are sanse?
    Pe de alta parte, daca alegerea felului in care sa sfarsim cand suferim ne-ar apartine, am ajunge probabil mult mai putini in Rai. De aceea, cred, nu e permisa eutanasierea umana, dar din punctul meu de vedere diferenta nu e prea mare fata de cea veterinara, cand trebuie sa decizi pentru al tau. Niciodata nu vei fi pregatit sa decizi sa curmi o viata., fie ea a unui om sau a animalutului de companie. Cand n-ai incotro la animalut, caci vezi ca-l doare si stii ca sufera cumplit, pare o hotarare mai usor de luat, desi nu e, dar boala si suferinta unei fiinte care nu poate sa-ti spuna sau sa-ti arate ca vrea s-o ajuti sa plece parca te obliga, cumva, pana la urma.
    Eu pe Pintza n-am stiut cand ar trebui s-o eutanasiez, caci nu parea ca sufera. De cand a dat semne vizibile ca nu e in apele ei si pana a murit a trecut doar o jumatate de zi, dar a fost crunt. La fel a fost si cam o luna dupa aceea pentru mine. Parea ca n-o sa ma pot consola nicicum. Am jelit-o, cum e firesc sa faca oricine cand pierde pe cineva, apoi durerea s-a mai diminuat. Dupa cateva luni am visat-o. Stiu ca ea a vrut sa vina in vis si ii sunt recunoscatoare. Asa va fi si cu voi.
    O sa treaca, cu timpul.

  4. Spufa

    Imi amintesc de Pintza, cum sa nu 🙁 Nu ma doare ca nu l-am eutanasiat mai devreme, chiar cred ca a fost cel mai potrivit moment – probabil mai avea foarte putin de trait oricum, de vreo saptamana nu mai putea sa faca mai mult de doi pasi, il duceam la litiera la 2-3 ore, ii aduceam apa si mancare pe perna unde zacea ziua, il vegheam zi si noapte. Tot ce am facut, am facut cum mi-as dori mie.

    Sunt suparata, revoltata mai degraba, ca o fiinta ca el a trebuit sa sufere atata pe final, in loc sa treaca usor, in somn, cum se mai intampla cu batranii. L-am tinut pe morfina, fizic poate nu a fost asa de inconfortabil, insa era confuz si suparat de cand orbise si expresia de supriza de pe fata lui cand cadea dupa doi pasi imi rupea sufletul. Era in suferinta mental, a avut o decadere fizica foarte brusca, nu a avut timp sa se acomodeze cu infirmitatea.

    Ce mi-a fost mie cel mai frica, atunci cand ma gandeam daca e momentul de eutanasie, e sa nu cumva sa il privez fie si de o ora buna. Sunt absolut convinsa ca la momentul cand s-a dus nu mai ramasese nimic in bun “in store” pentru el. Tare imi doresc sa il visez si iti multumesc, Cristina, pentru tot suportul, putini oameni au trecut prin asa ceva ca sa inteleaga cu adevarat.

  5. Pingback: Dupa patru ani de Australia | Blogul Spufilor

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *